Înainte de 1971, economia globală era reglementată de Acordul de la Bretton Woods, semnat în 1944, care a stabilit dolarul american drept moneda de rezervă globală. Varianta oficială e că acest acord a fost creat pentru a oferi stabilitate economiilor lumii, după ravagiile celui de-Al Doilea Război Mondial. Monedele țărilor erau legate de dolarul american, iar dolarul, la rândul lui, era convertibil în aur, stabilind o bază solidă pentru comerțul internațional și pentru încrederea în sistemul monetar global. Etalonul aurului a avut un rol esențial în limitarea inflației și în menținerea unui echilibru între bani și resursele fizice disponibile.
Pe 15 august 1971, președintele Richard Nixon a anunțat renunțarea unilaterală la convertibilitatea dolarului în aur, o decizie care avea să transforme fundamental economia globală. Renunțarea la etalonul aurului a deschis calea pentru un sistem monetar fiat, în care valoarea monedelor nu mai era susținută de rezervele de aur, ci doar de încrederea în guvernele care le emiteau. Această schimbare a avut consecințe economice profunde și controversate, considerată de mulți drept un jaf asupra puterii de cumpărare a populației de pretutindeni.
Contextul politic și economic al deciziei
După Al Doilea Război Mondial, economia Statelor Unite a fost cea mai puternică din lume: a dominat comerțul internațional și a devenit coloana vertebrală a economiei globale, dolarul american fiind „regele” piețelor internaționale. Însă, în anii ’60, economia americană a început să se confrunte cu dificultăți. Deficitele bugetare în creștere, cauzate de cheltuielile militare ridicate pentru Războiul din Vietnam și de programele sociale interne, au alimentat inflația.
Făcând o paranteză, inflația este un fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor aflați în circulație ca urmare fie a emiterii unei mase bănești peste nevoile reale ale economiei, fie a reducerii volumului producției și circulației mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Presiunea de a menține dolarul puternic, în contextul unui dezechilibru economic tot mai mare, a devenit o povară pentru guvernul SUA.
Totodată, încrederea în dolar a început să scadă la nivel global. Partenerii comerciali internaționali ai SUA, în special Franța, au început să ceară tot mai mult aur în schimbul dolarilor pe care îi dețineau, punând presiune pe rezervele de aur ale Statelor Unite. Pe măsură ce datoria externă și internă a SUA creștea, capacitatea țării de a susține dolarul cu aur devenea nesustenabilă, forțând guvernul să adopte o măsură radicală.
Evenimentul cheie: Renunțarea la etalonul aurului
Pe 15 august 1971, Nixon a anunțat ceea ce a fost numit „șocul Nixon”, o decizie unilaterală prin care s-a renunțat la convertibilitatea dolarului în aur. Aceasta a fost prezentată ca o măsură temporară menită să protejeze economia americană, însă, în realitate, a marcat sfârșitul oficial al sistemului de la Bretton Woods.
Banii, nemaifiind sub etalonul aurului, puteau fi „printați într-o veselie”. Piețele financiare globale au fost în stare de șoc, dolarul a început să se deprecieze, iar multe țări au trebuit să-și reevalueze politicile economice în funcție de noul sistem monetar fiat.
Pentru cine nu știe, termenul „fiat” provine din limba latină și este adesea tradus prin „va fi” sau „lasă să se facă”, indicând o comandă sau o decizie impusă autoritar. În context economic, „fiat” se referă la monede care nu au valoare intrinsecă, adică nu sunt susținute de o resursă fizică precum aurul sau argintul.
Monedele fiat își obțin valoarea doar din încrederea pe care o au oamenii în guvernul care le emite. În esență, banii fiat funcționează pe baza decretului guvernamental care stabilește că acea monedă are valoare și trebuie acceptată ca mijloc de schimb în economie. Așadar, valoarea lor provine din consensul social și din obligația legală ca aceștia să fie acceptați pentru plăți și tranzacții. Dacă încrederea în guvern sau în stabilitatea economică dispare, valoarea monedei poate scădea rapid, ducând la inflație sau hiperinflație.
Reacția globală a fost una mixtă. Unele state au acceptat rapid noul sistem, în timp ce altele, în special țările exportatoare de aur, au fost grav afectate. În interiorul SUA, decizia lui Nixon a fost percepută diferit. Economiștii și politicienii s-au împărțit între cei care vedeau acest pas drept necesar și cei care îl considerau o amenințare la adresa stabilității economice mondiale.
Implicații economice pe termen lung
Renunțarea la etalonul aurului a însemnat trecerea la un sistem monetar fiat, în care valoarea monedelor nu mai era legată de aur, ci de încrederea în economie și în guvernul care o emitea. Această schimbare a permis guvernelor să imprime bani fără restricția rezervei de aur, ceea ce a condus la creșterea rapidă a masei monetare globale. Deși acest lucru a stimulat inițial economia, a creat și un mediu propice pentru inflație și acumularea masivă de datorii guvernamentale.
Pe termen lung, datoriile internaționale au crescut exponențial pe toată planeta, iar inflația a devenit o problemă persistentă în multe dintre economiile lumii. Decorelarea economiei de resursele fizice a permis creșterea artificială a valorilor activelor financiare, cum ar fi acțiunile și imobiliarele, accentuând astfel discrepanțele între cei bogați și cei săraci.
Criticile ulterioare să fie oare doar niște teorii ale conspirației?
Mulți economiști au criticat decizia de renunțare la etalonul aurului, susținând că aceasta a permis guvernelor să abuzeze de puterea de a crea bani, fără a mai fi limitate de o resursă fizică precum aurul. Ei au avertizat asupra consecințelor inflaționiste și a ciclurilor de „boom” și „bust” care au urmat în deceniile următoare (ciclurile de boom și bust reprezintă fluctuații periodice ale economiei, caracterizate prin perioade alternante de creștere economică rapidă – boom și declin economic sever – bust).
Această decizie a devenit și subiectul unor teorii conspiraționiste, care au acuzat o manipulare deliberată a sistemului financiar global de către elitele politice și financiare. Pentru unii, renunțarea la etalonul aurului a fost privită ca un „jaf global”, deoarece a erodat puterea de cumpărare a monedelor și a permis o redistribuire masivă a bogăției către cei mai bogați membri ai societății.
Personal, rezonez cu această idee de jaf global și aș vrea să dau ca exemplu criza financiară din 2008, care a avut efecte puternice la nivel global. Criza din 2008 este văzută de mulți ca o consecință a excesului de bani ieftini și a speculațiilor financiare, care au fost facilitate de sistemul monetar fiat și de politica băncilor centrale de a menține dobânzile scăzute. Piețele financiare au fost inundate de bani „ieftini”, iar acest lucru a dus la formarea unor bule speculative, în special în sectorul imobiliar. Când bulele au explodat, miliarde de dolari și alte valute au dispărut, iar guvernele au intervenit pentru a salva marile bănci și instituții financiare, în timp ce cetățenii obișnuiți au suportat consecințele prin pierderea locurilor de muncă, economiilor și locuințelor. Acest eveniment este considerat de mulți ca un exemplu de „jaf” în care elitele financiare au fost protejate în detrimentul maselor.
Impactul asupra economiei globale și asupra cetățeanului de rând
Renunțarea la etalonul aurului a remodelat complet sistemul financiar global. Sistemul fiat a făcut ca inflația și devalorizarea banilor să devină fenomene comune, iar puterea de cumpărare a cetățeanului de rând să fie erodată treptat. Inegalitatea economică a crescut pe măsură ce accesul la active financiare a ajuns să fie un avantaj al bogaților, cei săraci devenind din ce în ce mai săraci ca efect al inflației și devalorizării monedelor.
Efectul acestei decizii asupra economiei României
În România anilor ’70, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, politica economică a fost marcată de industrializarea forțată și de creșterea împrumuturilor externe. Deși această strategie a susținut dezvoltarea industriilor grele și a promovat relații comerciale variate, inclusiv cu țările occidentale, aducând unele avantaje economiei românești, instabilitatea piețelor internaționale cauzată de renunțarea la etalonul aurului a afectat și România.
Fluctuațiile valutare și inflația globală au crescut costurile importurilor de materii prime esențiale pentru industrializarea României. În plus, datoriile externe au început să crească, iar devalorizarea monedelor a agravat capacitatea României de a achita aceste împrumuturi. În anii ’80, criza datoriilor externe a devenit acută, ajungând de la doar 1,2 miliarde de dolari în 1971 la un vârf de 13 miliarde de dolari în 1982. Criza energetică din 1979 combinată cu creșterea ratelor dobânzilor au făcut ca România să fie incapabilă să-și ramburseze datoriile. Ceaușescu a trebuit să ia o decizie dură: a impus politici de austeritate pentru a achita întreaga datorie externă a României, în detrimentul nivelului de trai al populației.
Și cu mari sacrificii a reușit să plătească tot. În 1989, datoria externă a țării era 0.
După evenimentele din 1989, România a început să se împrumute din nou, ajungând în Octombrie 2024 să fie datoare cu peste 177 miliarde de euro, conform unui articol scris de Forbes: Datoria externă a României în primul trimestru din 2024. Întreb retoric, oare cine e de vină pentru ceea ce se întâmplă? Știi că asta se răsfrânge asupra noastră, a tuturor cetățenilor României, da?
Decizia lui Nixon din 1971 a remodelat fundamental economia mondială, creând un sistem financiar fără ancore fizice. Aceasta a permis creșterea datoriilor și inflației, accentuând inegalitățile economice și diminuând puterea de cumpărare a cetățenilor de pretutindeni. Efectele acestei decizii sunt vizibile și astăzi, în contextul unei economii globale extrem de volatile și al datoriilor externe uriașe. Pentru a înțelege mai bine sistemul financiar și implicațiile sale asupra vieții de zi cu zi, este imperativ necesar să privim cu o mai mare atenție evenimentele din august 1971.
